Istoria conservarii preventive

“Protejarea patrimoniului cultural national, grija pentru fiecare obiect de arta, monument istoric ca si pentru intregul complex al traditiilor stramosesti este o indatorire a fiecarul membru a societatii.” Prof. Univ. Dr. Ioan Darida – expert resturator

In 1908 Comisia Monumentelor Istorice prezenta Buletinul Comisiunii, sub directia reputatului istoric Alexandru Lepadatu. Atribuitia Comisiunii era “desteptarea si raspandirea in popor a simtului si priceperii pentru conservarea monumentelor prin publicarea de lucrari speciale asupra monumentelor si de insctructiuni asupra chipului conservarii sau restaurarii lor”.

In 1892 a fost publicata prin Decret Regal Legea Conservarii si Restaurarii Monumentelor Publice. Pentru elaborarea legii, Gr. Tocilescu si V.A. Urechia au folosit inspiratie din legislatia franceza, germana si italiana. 

Legea stipula obligativitatea impusa proprietarilor de a suporta cheltuiala restaurarii sau, in caz contrar, de a-i fi expropriat bunul, inclusiv “portiunea de pamant din jurul monumentului”. De asemenea, legea stipula obligativitatea documentatiei pentru lucrarile de restaurare – “intocmirea unei colectii de planuri, desene, fotografii, publicatiuni si alte opere relative la monumente”.

La inca un secol distanta, in mai 1996, Declaratia finala a celei de a IV-a Conferinte Europene a ministrilor responsabili cu patrimoniul cultural sublinia urmatoarea obligativitate pentru intreaga societate: “In vederea garantarii transmiterii acestei resurse (patrimoniul cultural) catre generatiile viitoare, respectand autenticitatea patrimoniului fara a-i impiedica evolutia, tuturor operatorilor publici si privati le revine responsabilitatea de a adopta practici compatibile cu mediul.”